Pe cărarea munților – versuri de George Coșbuc
Pe cărarea din pădure
Vine-o mândră, frumușică,
Cu ochi negri și cu fața
Ca o floare de cicoare.
Mândra-i veselă și cântă,
Căci la munte-i miroase
Floricelele pe cale,
Iarba verde de sub zare.
Cu doina-și duce dorul,
Inima-i plină de vise,
Drumul lung îi este scurt,
Când la munte ea se duce.
Și trece pe lângă brazii,
Care-mbracă muntele-n verde,
Când pădurea se deschide,
Sufletul îi saltă-n piept.
Pe cărarea munților,
La izvorul din poveste,
Mândra-și scaldă fața albă
Ca zăpada primăverii.
Și ascultă cum pădurea
Cântă-n frunze și-n izvoare,
Fiecare vânt adie
Ca un cântec de iubire.
Analiză și interpretare
“Pe cărarea munților” scrisă de George Coșbuc, este o poezie ce evocă frumusețea naturii și aduce în prim-plan figura unei tinere fete care explorează cu încântare cărările munților. Acest poem este reprezentativ pentru tematica lucrărilor lui Coșbuc, care adesea îmbină descrierile naturale cu sentimentele de iubire și dor, creând astfel o atmosferă idilică și pătrunzătoare.
Poezia începe cu imaginea unei fete frumoase, care pare să fie una cu natura din jurul său. Descrierea ochilor negri și a feței asemănată cu o floare de cicoare sugerează puritate și prospețime, iar faptul că este veselă și cântă pe cărare denotă o stare de fericire și împlinire. Cântecul și mersul ei pe cărarea munților simbolizează un ritual de regăsire și comuniune cu natura, unde fiecare pas devine o descoperire și o parte a unui proces de auto-cunoaștere.
Versurile poeziei sunt pline de imagini vizuale și auditive, cum ar fi florile ce înfloresc pe cale și murmurul vântului prin pădure, ceea ce contribuie la crearea unei atmosfere lirice, aproape magice. Această abordare favorizează o introspecție asupra legăturii dintre om și natură, în timp ce adâncește tema dorului și a iubirii nespuse. Pădurea, cu brazii săi și sunetele sale naturale, devine un personaj în sine, însoțind drumul fetei și amplificându-i emoțiile.
Apele izvoarelor, la care ajunge fata, sunt un simbol al purificării și al renașterii. Ritualul de a-și spăla fața la izvor este o metaforă a regenerării sufletului și a reîntoarcerii la esențial. Coșbuc evocă astfel o întoarcere la rădăcini și la valorile simple ale vieții, subliniind importanța reconectării cu natura pentru a găsi pace și claritate interioară.
În concluzie, “Pe cărarea munților” este o poezie care nu numai că surprinde frumusețea naturii, dar și reușește să creeze o punte între trăirile interioare ale omului și spectacolul natural ce-l înconjoară. George Coșbuc, prin această creație, ne invită să ne oprim din agitația cotidiană și să ascultăm muzica naturii, să ne regăsim liniștea și echilibrul într-un peisaj montan de o frumusețe răpitoare.
