Numai una – Mihai Eminescu
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-așează bruma peste vii —
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braț,
Să te privesc cu mult nesaț,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
Ți-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi și lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei…
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viața sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târziu de tot și singurel
Te caut în zadar prin el;
Aș vrea să te-ntâlnesc acum,
Să-ți spun ce drum, să-ți spun ce drum…
Răsare luna. Mi-ești străină…
Când o să vii? Când o să vină
O zi să ne-ntâlnim din nou?
Să-ți spun iar “două”, “doi” și “două”
Analiza și semnificațiile versurilor
Mihai Eminescu este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari poeți români, iar poemul “Numai una” este una dintre cele mai emoționante și mai cunoscute opere ale sale. Această poezie este o manifestare a dorului și a iubirii profunde, trăsături caracteristice ale lucrărilor lui Eminescu. În versurile lui, poetul explorează teme universale precum dragostea, natura, și trecerea timpului, toate fiind îmbinate într-un mod melancolic și introspectiv.
În prima strofă, Eminescu folosește imagini ale naturii pentru a sugera schimbarea anotimpurilor, un simbol al trecerii timpului și al vieții efemere. Rândunelele care se duc și frunzele care se scutură sunt metafore ale lucrurilor care se schimbă și trec, subliniind senzația de pierdere și dorul pentru iubita sa. Bruma care se așează peste vii adaugă un sentiment de rece și pustiu, accentuând absența persoanei iubite.
A doua strofă aduce un ton de implorare, cu expresia dorinței profunde a poetului de a-și revedea iubita. Aici, Eminescu folosește limbajul senzorial pentru a evoca intimitatea și apropierea fizică, dorința de a împărtăși momente de tandrețe și afecțiune. Acestă dorință de reconectare fizică și emoțională subliniază adâncimea sentimentelor poetului.
Strofa a treia este un apogeu al amintirilor și al nostalgiei. Poetul evocă momente din trecut, atunci când dragostea era prezentă și vie. Imaginea ridicării iubitei de subsuori este una de grijă și afecțiune, simbolizând apropierea și dragostea necondiționată pe care o simțea.
Eminescu continuă să își exprime admirația pentru iubita sa în strofa a patra, comparând-o cu alte femei. Deși recunoaște frumusețea și scânteile din ochii altor femei, nicio altă femeie nu poate ajunge la nivelul iubitei sale. Această parte a poeziei subliniază unicitatea și valoarea incomparabilă a persoanei iubite.
În strofa a cincea, poetul își exprimă clar devotamentul și admirația, declarând iubita sa mai mândră decât orice stea. Aceasta este o comparație care ridică iubirea sa la un nivel astral, subliniind sentimentul de adorare și idealizare.
Strofa a șasea vorbește despre singurătate și căutarea zadarnică a poetului. Imaginea poetului singur pe străzi, căutând-o pe iubita sa, transmite un sentiment profund de pierdere și dorință neîmplinită. Este o reprezentare a singurătății și a dorului care persistă în absența iubitei.
În ultima strofă, Eminescu încheie poemul cu o întrebare retorică, accentuând incertitudinea și așteptarea. Imaginea lunii care răsare și sentimentul de străinătate sugerează o distanță crescândă, atât fizică cât și emoțională. Întrebarea “Când o să vii?” este mai mult decât o interogație; este un strigăt al inimii, o dorință de a reface legătura pierdută.
Poemul “Numai una” de Mihai Eminescu este o capodoperă a literaturii române, captivând esența dorului și a dragostei. Prin limbajul său poetic și imaginile sugestive, Eminescu reușește să creeze o operă atemporală care continuă să rezoneze cu cititorii, evocând emoții profunde și amintiri personale.
